Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril” din Orțîța

Situat chiar în inima Ţării Lăpuşului, satul Rogoz se mândreşte cu una dintre cele mai frumoase biserici de lemn ale Maramureşului. A fost înălţată în anul 1663, pe locul unei biserici arse de tătari la invazia lor din 1661, iar legendele spun că a fost construită din două lemne uriaşe aduse din Dealul Popii. Biserica închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil se înscrie, în linii mari, în arhitectura specifică acestor locuri. Spre deosebire de alte biserici, lăcaşul de cult din Rogoz se distinge printr-o asimetrie armonioasă. Acoperişul, pe un singur nivel, este mult mai coborât în partea de nord a edificiului, oferind protecţie unei mese amenajate pentru pomenirea celor adormiţi. Monumentala masă este alcătuită din două bârne şi este delimitată de segmente, destinate diferitelor familii, ale căror nume sunt scrijelite pe peretele de nord al bisericii. Aceste familii păstrează tradiţia şi, în fiecare an, în Joia Mare, aduc „bucate”, lăsându-le pe masă şi peste noapte, pentru ca în vinerea Răstignirii lui Hristos să fie dăruite săracilor. Liniile arhitectonice armonioase se împletesc elegant cu ineditele elemente de decor. Pe lângă interesantul coif cu trei inele, situat deasupra foişorului turlei, întâlnim la Rogoz un frumos portal de intrare în pronaos şi o funie răsucită, întreruptă de un simbol solar, ce parcurge întregul zid din partea de sud. Unice în Maramureş sunt, însă, capetele de grinzi ce susţin acoperişul, sculptate în formă de cai stilizaţi. Cei de pe faţada de sud sunt consideraţi în sat cărăuşi ai soarelui pe bolta cerească, iar cei de pe partea de nord, cărăuşi ai soarelui pe timp de noapte, în împărăţia morţilor. Altarul are, spre est, o fereastră circulară prin care, în perioada 1-15 august, razele soarelui pătrund şi luminează, timp de 30 de minute, masa Sfântului Altar. Acest aspect individualizează edificiul, alăturându-l altor monumente din istoria artei, care dirijează razele soarelui spre elemente simbolice importante. Monumentul îşi întregeşte valoarea prin pictura executată în anul 1785 de către pictorii Radu Munteanu şi Nicolae Man. Programul iconografic e apropiat de cel din Deseşti şi se păstrează foarte bine. E interesant de urmărit un element din Judecata de Apoi, care este pictată în pronaos, şi anume: drumul spre rai, pe care îl parcurge sufletul, însoţit de înger. Tema este inspirată dintr-o credinţă populară ce vorbeşte despre vămile prin care trebuie să treacă omul după moarte pentru a ajunge alături de Dumnezeu. Biserica şi oamenii din satul Rogoz te introduc rapid într-o lume a basmului, în care întâlnirea dintre natural şi supranatural pare cel mai firesc lucru.

La poalele munţilor Gutâi, la intersecţia drumurilor care leagă oraşele Baia Sprie de Cavnic, se deschide o frumoasă zonă colinară, înconjurată de munţi. Aici, splendoarea armoniilor naturii e egalată doar de monumentala biserică de lemn ce se înalţă în această depresiune. Ridicat deasupra spaţiului şi timpului, turnul de 54 de metri al bisericii din Şurdeşti dă senzaţia păcii depline între oameni şi natură. Biserica a fost construită spre mijlocul secolului al XVIII-lea de meşterul Macarie, al cărui nume se păstrează într-o inscripţie vizibilă şi azi în cerdacul suprapus al pridvorului. Iniţial, lăcaşul de cult a avut trei camere: pronaos, naos şi altar. În secolul al XIX-lea s-a adăugat un spectaculos pridvor cu două rânduri de arcade (la parter şi la etaj), obţinându-se astfel un armonios decor decorativ pentru partea de vest a edificiului. Un brâu sculptat în formă de funie înconjoară monumentul, iar intrarea în pronaos se face printr-un portal decorat cu acelaşi motiv al funiei, dar şi cu simboluri solare. În naos se întâlneşte încă un inedit element arhitectonic: este vorba despre două coloane sculptate în piatră, ce susţin balconul pentru cor. Monumentalitatea edificiului este subliniată de modul în care este construită turla. Pentru a obţine uimitoarea înălţime, meşterii lemnari au ridicat o construcţie cu o bază foarte generoasă, ce se sprijină pe pereţii din lemn ai bisericii. Programul iconografic al bisericii greco-catolice din Şurdeşti este asemănător, stilistic şi tematic, cu cel al bisericii ortodoxe din Plopiş. Altarul a fost pictat tot de zugravul Ştefan, care tratează aici mod inedit tema sfatului celor douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă. Naosul, se pare, a fost pictat de un anume Stan. Stilul rămâne tot baroc, iar tematica semicilindrului completează istoria sfârşitului lumii din viziunea Sfântului Ioan Evanghelistul, surprinsă atât de bine la Plopiş. Pe lângă temele comune, aici vom întâlni tema „Scării lui Iacov”; rezemată de norul ce înconjoară icoana Treimii, scara permite îngerilor să urce şi să coboare, mediind astfel între Dumnezeu şi oameni. Bisericile surori de la Plopiş şi Şurdeşti demonstrează peste timp că diferenţa confesională, apărută la începutul secolului al XVIII-lea în Maramureş, nu a schimbat felul de a fi al locuitorilor şi n-a adus modificări radicale în arhitectura lăcaşelor de cult sau în iconografia lor.

Bogatele păduri din zona râului Cosău au dăruit oamenilor lemn pentru construirea frumoasei biserici din Budeşti-Josani, situată la circa 30 km sud de Sighetu Marmaţiei, în direcţia oraşului Cavnic. Dedicată Sfântului Nicoară – numele popular al Sfântului Nicolae – edificiul a fost ridicat în anul 1642 şi face parte din grupul bisericilor maramureşene de mari dimensiuni. Construită în prima parte a secolului al XVII-lea, biserica a fost martora revoltei împotriva Casei de Austria a principelui Transilvaniei Francisc Rakoczi. Acesta a fost susţinut de vestitul haiduc maramureşean Pintea Viteazul. Revolta a fost înfrântă şi Pintea a fost ucis în timpul asedierii oraşului Baia Mare, dar numele îndrăgitului haiduc va rămâne pentru totdeauna legat de biserica din Budeşti-Josani, unde se păstrează o parte din zalele sale. Tot aici se poate vedea şi un steag al lui Rakoczi, principele susţinut de Pintea. Monumentul se află pe coama unui deal, în mijlocul cimitirului. O poartă tradiţională maramureşeană deschide calea străjuită de mormintele strămoşilor. Bogatele păduri din zona râului Cosău au dăruit oamenilor lemn pentru construirea frumoasei biserici din Budeşti-Josani, situată la circa 30 km sud de Sighetu Marmaţiei, în direcţia oraşului Cavnic. Dedicată Sfântului Nicoară – numele popular al Sfântului Nicolae – edificiul a fost ridicat în anul 1642 şi face parte din grupul bisericilor maramureşene de mari dimensiuni. Arhitectura edificiului se remarcă prin dimensiuni (18 metri lungime şi 9 metri lăţime), prin soluţia tehnică adoptată pentru susţinerea pereţilor şi prin acoperişul etajat. Pereţii şi acoperişul sunt armonios îmbinate, astfel încât cele două trepte ale acoperişului înconjoară biserica de jur-împrejur, de la pronaos la altar. Adevărate opere de artă sunt şi îmbinările de la colţuri, prelungite prin console mult ieşite în afară, pentru a susţine acoperişul evazat. Turnul-clopotniţă se distinge de al altor biserici maramureşene, fiind prevăzut cu un foişor mult extins în exterior şi terminat printr-o cruce din fier forjat. Coiful principal este flancat, la bază, de patru coifuri mici, simbolizând faptul că satul Budeşti avea un Sfat al Bătrânilor. Uşa lăcaşului de cult are un ancadrament monumental, ale cărui ornamentaţii cuprind o serie de motive împletite cu migală. Iconografic, biserica beneficiază de expresia tradiţiei postbizantine – prin pictura lui Alexandru Ponehalschi, din anul 1762 – dar şi de influenţa barocă prezentă în pictura altarului, executată în anul 1812 de Ioan Opriş. Peretele de sud al naosului se remarcă prin imaginea profetului Ilie care se ridică la cer cu carul de foc. Vizitatorul va descoperi la Budeşti-Josani o importantă colecţie de icoane pe lemn şi pe sticlă, datând din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ce frapează prin armonia culorilor şi prin simplitatea liniilor. Una dintre acestea este inscripţionată cu următorul text: „Această icoană a fost făcută de prea-păcătosul Gheorghe”.

Drumul dinspre Baia Mare spre Sighetu Marmaţiei traversează Munţii Gutâiului, trecând prin comuna Deseşti. Pe aceste meleaguri, nu departe de izvoarele râului Mara, se păstrează una dintre cele mai importante biserici ale Maramureşului. Zidită în anul 1717 – după alte surse, în anul 1770, pe locul alteia mai vechi, lăcaşul de cult a primit hramul Cuvioasei Paraschiva şi a fost pictată, în jurul anului 1780, de Radu Munteanu şi Alexandru Ponehalschi. Arhitectura edificiului se înscrie în linia tradiţională a bisericilor maramureşene, armonia proporţiilor întărind impresia de simplitate şi eleganţă, atât de specifice acestor monumente. Bârnele superioare ce susţin şarpanta sunt sculptate în formă de scară, conferind ansamblului o siluetă deosebită. Planul lăcaşului de cult cuprinde un corp principal rectangular – care, la exterior, se aseamănă cu planul unei biserici de tip sală – ce este format din pronaos şi naos, urmat de altarul decroşat. Naosul are bolta semicilindrică şi streaşina dublă. Peste pronaosul tăvănit se înalţă turnul-clopotniţă cu coif ascuţit, întregul ansamblu arhitectonic fiind sprijinit pe un soclu de piatră. În interiorul edificiului se pătrunde printr-un portal încrustat cu motive decorative geometrice şi vegetale, dar şi cu elementul funiei răsucite, simbol al unităţii creştinilor. Pictura, excepţional păstrată, a beneficiat de o restaurare completă, ce conferă monumentului înfăţişarea originală. Temele iconografice ale Deseştiului sunt comune tuturor bisericilor cu pictură postbizantină, însă aici pot fi urmărite mult mai uşor. Pronaosul dezvoltă tema Judecăţii de Apoi, aici – dar şi la Poienile Izei – putând fi identificate foarte uşor valenţele moralizatore ale acestei teme. Dacă în arta de tradiţie bizantină din secolele anterioare, principalii oameni pictaţi în iad sunt ereticii şi împăraţii persecutori, aici putem uşor observa felul cum valenţele teologice ale scenei se diminuează, păcatele trupeşti prevalând celor ce ţin de credinţă. Astfel, cel ce fură pământ nerespectând hotarul, cel ce fură profitând de meseria sa de morar sau de neguţător, sau cel ce distruge familiile, devin personaje principale în scene ce ne prezintă un iad plin de instrumente de tortură folosite în evul mediu. Valoarea monumentului constă în realizarea sa tehnică, în ştiinţa perfectă a execuţiei şi a asamblării elementelor din lemn. Armonia arhitecturală şi integrarea perfectă a elementelor decorative din lemn cu cele iconografice au generat un ansamblu de o simplitate şi de o eleganţă remarcabile.

Construită la începutul secolului al XVIII-lea, ca loc de rugăciune pentru o importantă comunitate monahală, actuala biserică monument UNESCO a fost catedrala episcopului Gavriil al Maramureşului. Fiu al locului, episcopul a susţinut în Bârsana o şcoală mănăstirească şi un centru de difuzare a cărţilor. Evenimentele petrecute în ultimii trei sute de ani pe Valea Izei şi-au lăsat amprenta pe bârnele bisericii din Bârsana, mai mult decât pe alte monumente. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, curtea imperială a impus în Transilvania şi Maramureş secularizarea averilor mănăstireşti şi închiderea comunităţilor monahale. Această campanie a afectat în mod direct comunitatea monahală, care a fost nevoită să se retragă spre Moldova. Rămasă fără protecţie, biserica a fost salvată de oamenii din sat, care au demontat-o bucată cu bucată şi, în jurul anului 1800, au reconstruit-o pe actualul amplasament. Pentru o bună reasamblare, bârnele au fost marcate cu semne ce se pot vedea şi astăzi. Aşezate pe un soclu de piatră, bârnele cioplite din trunchiuri mari de stejar – din care au fost realizaţi pereţii – au fost îmbinate la colţuri în „coadă de rândunică”. De două sute de ani, biserica păzeşte liniştea maramureşenilor înmormântaţi în cimitirul de pe dealul Jbârului, în stânga drumului ce porneşte de la Sighetu Marmaţiei, însoţind râul Iza. Planul construcţiei este dreptunghiular, cu patru camere: pridvor, pronaos, naos şi altar. Absida altarului are cinci laturi, fiind învelită cu un acoperiş simplu. Deasupra celorlalte camere ale lăcaşului de cult, acoperişul este realizat în două trepte, adăpostind înspre vest un balcon. Ornamentaţiile şi modul de realizare a faţadei vestice sunt identice cu cele ale pridvoarelor caselor tradiţionale. Decorul sculptat în lemn utilizează motive frecvente în Maramureş, precum cel al funiei răsucite sau al discului solar. Întreaga biserică pare a fi încinsă de un brâu torsadat, întrerupt de un motiv solar în formă de cerc. După mutarea ei în sat, a fost pictată de către Toader Hondor şi Ioan Plohod, iconografia monumentului fiind considerată a fi cea mai fericită expresie a barocului şi rococo-ului în pictura populară din această parte a ţării. Scenele sunt plasate în interiorul unor medalioane stilizate ce leagă întreg ansamblul iconografic. Impresionanta biserică de lemn de la Bârsana stă sub semnul unităţii stilistice desăvârşite şi al unui impecabil simţ artistic.