Muzeu

Născut în anul 1895, Ilie Lazăr s-a remarcat ca jurist și, mai cu seamă, ca om politic. Acesta a luptat în Primul Război Mondial, după care a fost membru al Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania și apoi deputat din partea Partidului Național Țărănesc. Dr. Ilie Lazăr este una dintre personalitățile istorice de pe aceste meleaguri, care au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri, acesta fiind delegat în cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Casa muzeu din Giuleşti este de asemenea legată de perioada istorică a Marii Unirii, aici fiind convocați membrii delegației maramureșene care au semnat apoi unirea Maramureșului cu Țara Românească. Clădirea, care este un monument de arhitectură tradițională, a fost ridicată în anul 1826 și a aparținut inițial protopopului greco-catolic Vasile Mihalyi, fiind moștenită ulterior de familia Lazăr. Casa cu tălpi din stejar și pereți din bârne de molid îmbinate în sistem „blockbau” respectă tipologia tradițională maramureșeană. Cei care trec pragul locuinței boierești cu șase încăperi vor descoperi documente, fotografii și manuscrise din perioada Unirii, dar și o expoziție de etnografie locală.

Casa Memorială Elie Wiesel reprezintă un loc aparte care onorează memoria uneia dintre cele mai renumite personalități ale Maramureșului. Primele demersuri de evocare a culturii evreilor maramureșeni s-au derulat la începutul anilor ’70, atunci când în cadrul Muzeul Satului Maramureșean s-a dorit o reprezentare a culturii evreiești, inițiativă care s-a și materializat prin restaurarea și amenajarea a două case care au aparținut unor familii de evrei. După acordarea în anul 1986 a Premiului Nobel pentru Pace profesorului Elie Wiesel, supraviețuitor al lagărelor de concentrare care au curmat viețile a milioane de evrei, vreme de mulți ani s-au realizat demersuri pentru transformarea în muzeu a casei în care acesta s-a născut. Casa Memorială Elie Wiesel, care și-a deschis porțile pentru public abia în anul 2002, este amenajată chiar în locuința în care renumitul romancier, dramaturg, eseist şi memorialist a trăit până la 15 ani, în unul dintre vechile cartiere evreiești din Sighetu-Marmației. După ce a resimțit pe propria piele ororile la care au fost supuși evreii, dar și alte grupuri minoritare, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Elie Wiesel a publicat aproape 40 de volume care descriu tratamentul inuman trăit de cei care au căzut victime holocaustului, în lagărele de exterminare naziste. În încăperile casei memoriale sunt expuse piese de mobilier și de decor care au aparținut unor familii de evrei, dar și o reconstituire a mesei de lucru a lui Elie Wiesel, alături de documente și fotografii privind viața memorialistului. De asemenea, una dintre încăperile casei evocă urmările Dictatului de la Viena, care au dus la deportarea evreilor din Maramureș, iar o încăpere prezintă relațiile culturale pe care Elie Wiesel le-a legat cu alte personalități ale comunității evreiești din Sighetu Marmației. Curtea casei a fost amenajată ca spațiu de recreere și reculegere, constituind un bun loc de contemplare la adevărurile crunte dezvăluite în interiorul muzeului.

Poetul-erou, Ion Șugariu, s-a născut în anul 1914 la Băița și s-a remarcat de-a lungul vieții prin importanta activitate publicistică, reliefată prin colaborarea cu publicații cunoscute la nivel național. Poezia sa de debut, "Imn tinereții", a fost publicată în anul 1934 în revista "Observatorul". În perioada studiilor universitare din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, a fost numit preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Refugiaţi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ion Șugariu a fost nevoit să își abandoneze cariera pentru a-și servi patria, inițial ca ofițer de rezervă al unei școli de instrucție, iar mai apoi ca membru al unui Regiment de Infanterie. Poetul a sfârșit în ororile războiului, în Cehoslovacia, unde ajunsese după ce în anul 1944 fusese trimis în Ungaria. În urma sa a rămas și un important manuscris din timpul războiului, un jurnal care descrie impactul în plan emoțional al experienței de pe câmpul de luptă. Casa care astăzi îi poartă numele a fost donată statului în anul 1976 de către Floarea Șugar și s-a aflat în patrimoniul Muzeului Județean Maramureș până în anul 2008, când a intrat în administrarea Consiliului Local al orașului Tăuții-Măgherăuș. Cei care vizitează micuța casă părintească a talentatului poet și gazetar, au ocazia să descopere în una dintre încăperi documente, scrisori și manuscrise care descriu viața autorului, iar în cea de-a doua încăpere o amenajare specifică locuințelor tradiționale ale minerilor din această zonă.

Casa modestă de lemn redă stilul inconfundabil al maestrului făuritor de cruci, care a făcut cunoscut numele Maramureșului în întreaga lume. Meșterul cioplitor Stan Ioan Pătraș avea doar 14 ani când a început să transforme bucăți de stejar în opere de artă, ajungând să-și perfecționeze stilul de-a lungul vremii. Astfel, crucile pe care acesta le sculpta nu mai aminteau de monumentele funerare anoste, arta lui îmbinând meșteșugul popular cu pictura, sculptura și poezia. Culorile vii, figurile sculptate, dar și celebrele epitafuri care vorbesc ironic despre soarta defuncților împodobesc cele peste 700 de cruci lucrate Stan Ioan Pătraș. Pe lângă celebrele cruci cu epitafuri, artistul a lăsat în urma sa și alte obiecte sculptate, dar și numeroase icoane pictate. Obiectivul care omagiază viața meșterului popular se află la doar câteva sute de metri de Cimitirul Vesel și are în componență casa, grajdul şi atelierul din curte, care au aparţinut celui mai vestit săpânțean. În interiorul casei se pot vedea mobilierul specific, alături de textile ce țin de gospodărie, dar și o însemnată colecție de obiecte lucrate cu migală și pricepere de însuși Stan Ioan Pătraș. Povestea meșterului este dusă mai departe nu doar de lucrările care îi poartă amprenta, ci și de către succesorul său, Dumitru Tincu Pop, care îi continuă munca, restaurând cruci vechi și lucrând altele noi, în același „albastru de Săpânța”, conform canoanelor artistice transmise de maestrul său.

Despre Castelul Teleki se crede că a fost ridicat între anii 1740 – 1760, în vremea împărătesei Maria Tereza. Cel mai renumit proprietar al impunătoarei clădiri construită în stil baroc a fost Teleki Sándor de Szék, cunoscut revoluționar și scriitor, apropiat al unor personalități ale vremii, printre care și poetul Petőfi Sándor. În perioada 1846 – 1847, renumitul poet maghiar a fost de trei ori oaspete în Castelul Teleki, cea mai importantă ședere având loc în anul 1847, când Petőfi Sándor și soția sa și-au petrecut aici luna de miere. Vizita, care s-a întins pe parcursul a mai mult de o lună de zile, a culminat cu îmbogățirea literaturii maghiare cu 24 de poezii de dragoste, opere pe care poetul le-a scris chiar pe o masă de piatră din curtea castelului. Inițial, în castel a fost amenajată o singură cameră memorială Petőfi Sándor, în anul 1960 însă, pe măsură ce colecției i s-au alăturat tot mai multe piese, aceasta a fost extinsă pe un etaj întreg. În anul 2020, clădirea monument istoric a fost inaugurată ca urmare a unui proces de reabilitare, urmând ca și materialul expozițional al muzeului să fie extins prin sprijinul Muzeului Literar Petőfi din Budapesta. Camerele muzeului își întâmpină oaspeții cu tematici care țin de istoria clădirii, de la prezentarea familiei Teleki și a evoluției castelului, la vizitele poetului Petőfi Sándor. Nu doar interiorul castelului surprinde, ci și zona exterioară, unde încă pot fi văzute cornul și masa de piatră pe care s-au născut renumitele opere ale poetului, un grup statuar care reprezintă apropiații contelui Teleki, o troiță, dar și arbori seculari.

Muzeul Nobilimii propune o incursiune inedită în lumea unor personalități care au făcut cinste acestei regiuni. Biblioteca centrului adăpostește hărți istorice, Diplome Regale, arbori genealogici, dar și alte documente de epocă, toate grăitoare pentru trecutul județului Maramureș.

Muzeul care adăpostește colecția a fost inaugurat în anul 2019, printr-un efort conjugat al Fundației Ucrainenilor Huțuli din România și al Asociației Sinaptica – Maramureș. Micul muzeu a fost amenajat într-o fostă construcție anexă și găzduiește obiecte specifice culturii tradiționale a huțulilor. Obiectele, înscrisurile vechi și fotografiile expuse reflectă cultura materială și însăși identitatea huțulă, comunitatea ucraineană din care face parte acest subgrup etnic având o prezență bine înrădăcinată în aceste locuri. Din colecția de tip muzeal fac parte și lucrări de artă contemporană prin care este descrisă bogăția culturală și etnografică a Văii Ruscovei, un loc de o frumusețe aparte.

Mănăstirea Sfânta Ana - Rohia dispune de un ansamblu muzeal foarte valoros. Lăcașul de cult din inima Maramureșului se află pe harta locurilor care poartă cea mai mare încărcătură spirituală, fiind grăitor pentru tradiția bisericească a acestor meleaguri. Anual, mii de vizitatori din toate colțurile lumii vizitează Mănăstirea Rohia, destinație care dezvăluie un bogat patrimoniu religios și cultural. Muzeul mănăstirii este amenajat în biserica de lemn cu hramul "Sfânta Ana" și aduce în atenția publicului o colecție cuprinzând peste 100 de exemplare de cărți bisericești, dar și o valoroasă colecție de icoane vechi, pictate pe lemn sau sticlă. Pe lângă acest muzeu care adăpostește exponate de o valoare inestimabilă, vechi de sute de ani, din ansamblul muzeal al mănăstirii mai fac parte și chilia lui Nicolae Steinhardt, dar și o bogată biblioteca cuprinzând peste 40.000 cărți de cult și reviste teologice, dar și volume de literatură universală și românească. Chilia în care și-a petrecut ultimii ani din viață Părintele Nicolae Steinhardt și care se găsește la parterul "Casei Poetului", păstrează lucrurile personale ale monahului mănăstirii, cunoscut ca doctor în drept, scriitor, publicist şi critic literar. Nicolae Steinhardt, evreu de origine, s-a convertit la religia ortodoxă în închisoarea de la Jilava, unde ajunsese să-și ispășească pedeapsa pentru că refuzase să depună mărturie împotriva prietenului său, Constantin Noica. Între anii 1979 – 1989, Nicolae Steinhardt a viețuit aici, ca monah al Mănăstirii Rohia.

Colecția Muzeală Sătească Lăpuş este parte a ansamblului Mănăstirii Ruoaia, un așezământ monastic care îmbogățește spiritualitatea meleagurilor maramureșene. Tradiția bisericească a locului pe care astăzi se află mănăstirea merge mult în trecut, până în anul 1315, când aici exista un alt lăcaș monahal, care avea să fie distrus mai bine de trei secole mai târziu. Piatra de temelie a Mănăstirii Ruoaia a fost pusă în anul 1995, pe același loc ferit din care vechea mănăstire veghea, în trecut, asupra lăpușenilor. Colecția Muzeală Sătească Lăpuş este alcătuită din obiecte și unelte tradiționale, dar și din piese vestimentare care poartă amprenta etnografică a acestei zone, sporind atractivitatea mănăstirii în rândul turiștilor dorinci să îmbine experiența spirituală cu cea culturală. Din ansamblul acestei mănăstiri fac parte biserica în stil maramureșean, paraclisul, altarul de vară și corpurile de chilii, care dispun de un număr generos de locuri de cazare. Măicuțele care au trudit la făurirea acestui colț de rai, au reușit să pună pe picioare și un atelier de broderii, ţesături și covoare.

Complexul Muzeal și Monumental Dr. Vasile Lucaciu evocă unul dintre personajele istorice cu o contribuție considerabilă în realizarea Marii Uniri, precum și semnatar al Memorandumului care cerea pentru românii din Transilvania drepturi egale cu cele ale etnicilor maghiari. Născut în anul 1852 în localitatea Apa din județul Satu Mare, Vasile Lucaciu și-a dedicat anii tinereții studiului, profesând apoi ca preot și ca profesor. După ce și-a dat demisia din învățământ, începând cu vara anului 1885 a ocupat postul de paroh în localitatea Șișești, devenind mai activ și pe scena politică. Au urmat mai bine de trei decenii în care Vasile Lucaciu s-a remarcat ca figură politică proeminentă, militant pentru unirea Transilvaniei cu România și mare susținător al intereselor tuturor românilor. După o carieră bogată, a trecut în neființă în anul 1922, fiind înmormântat în localitatea Șișești chiar de 1 decembrie, la patru ani de la Marea Unire. Din ansamblul muzeal inaugurat în anul 1968, închinat Leului de la Șișești, fac astăzi parte: casa parohială, care a servit vreme de trei decenii drept reședință pentru familia Lucaciu, școala unde acesta a predat, Biserica Sfintei Uniri a Tuturor Românilor cu mormântul lui Vasile Lucaciu, Locul de adunare, Izvorul Maicii Românilor de la Șișești, coloanele de piatră pentru statuile lui Traian si Decebal, altarul vechii biserici de lemn și biblioteca familiei Lucaciu. În valoroasa bibliotecă care cuprinde aproximativ 15.000 de volume, se regăsesc documente care descriu activitatea și personalitatea lui Vasile Lucaciu. De asemenea, patrimoniul complexului muzeal mai cuprinde și fotografii, documente și piese de mobilier originale, din anii când acest tribun al Marii Uniri lupta neobosit pentru binele românilor.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței, unul dintre punctele de reper ale județului nostru, a fost deschis în amintirea nedreptăților unui regim dictatorial, dar și a sufletelor care i-au căzut pradă și pe care nu ne permitem să le dăm uitării. Ideea înființării acestui Memorial care constituie un „un mijloc de resuscitare a memoriei colective”, a început să se materializeze în anul 1993, prin inițiativele Fundaţiei Academia Civică, propunerea proiectului-cadru către Consiliul Europei fiind făcută de către Ana Blandiana. După ani de eforturi laborioase, Memorialul a fost inaugurat la data de 20 iunie 1997, fiecare celulă devenind o sală muzeu care descrie cronologic sau tematic prețul scump plătit de națiunile Europei de Est sub teroarea regimului comunist. În una dintre curțile fostei închisori se poate vizita și un Spațiu de Reculegere și Rugăciune proiectat de către arhitectul Radu Mihăilescu, loc în care estetica antică se împletește cu cea modernă, într-un strigăt mut al suferinței îndurate de către cei aproape 8000 de deținuți care au sfârșit în închisorile, lagărele și locurile de deportare din România și ale căror nume au fost gravate pe pereții rampei de coborâre. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei adăpostește mai multe opere de artă care înnobilează spațiul și amplifică experiența profund emoțională pe care vizitatorii acestui loc o resimt. Cea mai de amploare lucrare care poate fi văzută aici este grupul statuar „Cortegiul Sacrificaților”, care poartă semnătura sculptorului Aurel I. Vlad și care evocă impactul regimului comunist asupra vieților oamenilor. Tot din ansamblul acestui muzeu face parte și Cimitirul Săracilor, amplasat la aproximativ doi kilometri în afara orașului, unde se spune că au fost îngropați 54 de deținuți care și-au pierdut viața în închisoarea politică.

Căminul-spital pentru minori irecuperabili de la Sighetul Marmației a fost înființat în 1973 și închis în 2003. Clădirea a fost proiectată special pentru a găzdui și îngriji 200 de copii, considerați de către statul român irecuperabili (deși unii dintre ei erau perfect sănătoși).  În cei 30 de ani de funcționare, 738 de copii au fost închiși în spatele gratiilor din respectiva clădire, 279 din ei murind aici și fiind înhumați în Cimitirul Săracilor ori lângă Groapa de Gunoi a municipiului. Dintre supraviețuitori, puțini pot depune mărturie, dar câțiva au reușit să fie intervievați, declarațiile lor fiind disponibile pe platformele sociale asociate muzeului (paginile de Facebook și Instagram). Unul dintre primele muzee interactive virtuale din țară, aflat încă în lucru, Muzeul Abandonului este un proiect unic în spațiul românesc, care vizează cartografierea culturii abandonului în România și dorește să ofere spațiu de exprimare celor a căror traumă colectivă nu a fost niciodată cu adevărat recunoscută și discutată public: sutele de mii de copii abandonați atât în anii comunismului, cât și în istoria recentă a țării noastre (cunoscuți sub numele de ”orfani”). Acest muzeu, virtual se adaugă celorlalte două complexe muzeale majore, existente fizic în Sighetu Marmației: Memorialul Victimelor Comunismului, respectiv, Muzeul Maramureșean, unde sunt înregistrate și expuse mărturii despre alte două tragedii imense care au lovit în cursul secolului XX: dictatura comunistă și Holocaustul împotriva evreilor.   *Text: Teofil Ivanciuc

Micul muzeu îi omagiază pe Ignaz Edler von Born (Born Ignac maghiarizat), un renumit metalurgist care s-a dedicat studiului mineralelor și pe Papp Simon, un geolog ilustru de al cărui nume se leagă tehnologia de extracție a țițeiului. Expertiza lui Ignaz von Born a fost recunoscută până și de împărăteasa Maria Teresa, pentru care metalurgistul a catalogat mineralele din colecția imperială. Tot el a contribuit decisiv și la tehnologia amalgamării cu mercur, utilizată pentru creșterea gradului de puritate a metalelor extrase. Aportul său considerabil la domeniul pe care l-a îndrăgit atât de mult a fost recunoscut prin decizia ca un mineral, și anume bornitul, să îi poarte numele. Personalitatea lui Born i-a servit drept muză chiar și compozitorului W. A. Mozart, care a fost inspirat de renumitul savant în elaborarea personajului principal din celebra operă „Flautul Fermecat”. Deși cariera în metalurgie este cea care i-a adus lui Ignaz von Born succesul binemeritat, acesta s-a remarcat și ca scriitor satiric. Geologul Papp Simon a avut, la rândul său, o traiectorie profesională strălucită, făcându-se cunoscut peste hotare, atât prin lucrările de cartografie geologică, cât și prin contribuția semnificativă la dezvoltarea industriei petrolifere. În patrimoniul muzeului amenajat în cinstea celor doi fii ai Cavnicului se găsesc azi numeroase obiecte care păstrează vie memoria lor. Vizitatorii pot vedea aici documente, fotografii, lucrări științifice, precum și o colecție de minerale care au aparținut celor două personalități. Tot aici sunt găzduite și o serie de unelte și obiecte minerești, care amintesc de perioada de aur a micului oraș minier, Cavnic. 

Muzeul de icoane și carte veche „Episcopul Gavril de Bârsana" este parte a ansamblului Mănăstirii Bârsana, unul dintre reperele spirituale ale Maramureșului, ale cărei funcții au fost întregite în anul 2005, prin deschiderea unui muzeu care expune artă bisericească și o colecție etnografică. Clădirea cu trei nivele în care funcționează muzeul a fost cea de-a douăsprezecea ridicată ca parte a ansamblului mănăstirii, încadrându-se în tipologia arhitecturală specifică zonei, care poate fi observată și în celelalte construcții monahale, aflate într-o perfectă unitate stilistică. La demisol au fost amenajate ateliere de iconografie religioasă și țesut, unde mâinile pricepute ale maicilor lucrează adevărate opere de artă, în timp ce la parter, în vitrine, sunt expuse cărți și icoane vechi. Cărțile sfinte și manuscrisele găzduite aici datează din secolele XVI – XIX și alcătuiesc un adevărat tezaur. La etaj se poate vizita o expoziție cu specific etnografic local, care întărește și mai mult spiritul autentic maramureșean resimțit în întregul ansamblu monahal.

Instituția a fost inaugurată la 1 decembrie 2003 și își desfășoară activitatea sub umbrela Centrului Cultural-Social Vișeu de Sus, având un bogat și important patrimoniu ce cuprinde peste 1100 de piese. Bazele colecțiilor muzeului au fost puse în jurul anului 1970 în cadrul școlilor din localitate. Expoziția permanentă a muzeului este structurată pe două secții, istorie și etnografie, și aduce în atenția publicului aproximativ 800 de exponate dintre cele deținute în fondul muzeistic. Colecția istorică are în componență obiecte, ilustrații, documente și piese arheologice care refac parcursul istoriei locale, în timp ce în colecția etnografică se regăsesc poze, unelte de lucru și obiecte casnice, elemente ale portului popular, precum și exponate care amintesc de viața culturală și religioasă a oamenilor din această regiune. Deși vorbește despre trecut, Muzeul de Istorie și Etnografie din Vișeu de Sus este un obiectiv de actualitate, care a pus la adăpost crâmpeie din moștenirea materială și spirituală pe care avem datoria să o perpetuăm.

Muzeul de Științe Astronomice Baia Mare, cunoscut până nu demult sub denumirea de Complexul Astronomic Baia Mare și situat în zona centrului nou al orașului și-a deschis pentru prima dată porțile în anul 1969 fiind, la acea vreme, primul planetariu public din România. În acea perioadă, planetariul se mândrea cu observatorul astronomic pentru monitorizarea cerului de noapte. Începând cu anul 2015, complexul astronomic intră în posesia celui mai modern echipament de planetariu din întreaga țară, noul proiector stelar opto-mecanic permițând cea mai mare claritate a câmpului stelar. Astfel, instituția din Baia Mare deschide lista celor mai moderne planetarii optice nu doar din România, ci și din Europa de Sud-Est. Din anul 2020, muzeul aduce în fața publicului o prezentare captivantă și interactivă, care permite familiarizarea cu astronomia științifică și cea culturală, fiind destinată atât audienței generale, cât și publicului educațional. Spațiul expozițional al Muzeului de Științe Astronomice Baia Mare cuprinde cinci expoziții, și anume: expoziția de bază "Sistemul Solar”, expoziția permanentă "Obiecte DeepSky în Catalogul Messier”, expoziţia "Momente Solare – fotografii de Ilie Tudorel”, expoziția obiect de istorie a planetariului, precum și expoziția digitală multimedia "Constelații Românești Tradiționale”. Pe lângă acestea, instituția se mai mândrește cu expozițiile temporare inedite, găzduite periodic în incinta muzeului. În ceea ce privește patrimoniul tehnic și cultural al muzeului, la instrumentele optice de demonstrație și observație se mai adaugă și două colecții de astro-filatelie.

Muzeul Etnografic al Maramureşului este amenajat într-o impunătoare clădire, monument istoric și arhitectural. Deși eforturile de organizare a unei colecții etnografice cu specific maramureșean merg mai departe în timp, Muzeul Etnografic al Maramureşului a fost inaugurat în anul 1926. Din păcate, în anii ce au urmat Dictatului de la Viena, o însemnată parte a colecțiilor instituției a fost pierdută, muzeul local fiind reînființat abia în anul 1954, cu atenta implicare a lui Francisc Nistor, renumit etnograf, arheolog, profesor și fotograf. Expoziția etnografică permanentă, care poate fi vizitată și astăzi și-a deschis porțile pentru public în anul 1971. Aceasta cuprinde obiecte utilizate în agricultură sau la păstorit, dar și în confecționarea diverselor textile, toate aceste exponate ilustrând ocupațiile specifice zonei Maramureșului. Tot în cadrul expoziției permanente sunt prezentate și piese tradiționale de mobilier, elemente de port popular, piese de ceramică, precum și o colecție de măști autentice, specifice tradițiilor maramureșene din preajma sărbătorilor de iarnă. De asemenea, vizitatorii acestui important obiectiv turistic al județului au ocazia să admire și obiecte de artă religioasă, utilizate în tradiția bisericească a Maramureșului. Întreaga expoziție constituie o ilustrare a vieții țăranului simplu din Maramureș, cu toate etapele firești ale acesteia.

Casa muzeu a fost ridicată între anii 2006 - 2008, la inițiativa preotului ortodox Ioan Chirilă, pe locul unde funcționase fosta școală confesională ortodoxă. Deși construcția nu are o vechime însemnată, aceasta pare desprinsă din vremuri de demult datorită tipologiei arhitecturale tradiționale, specifică zonei etnografice Lăpuș. Construcția din lemn de brad și stejar, pe temelie de piatră, dezvăluie un interior modest alcătuit din trei încăperi: camera, tinda și cămara. Camera muzeului cu pereți scunzi și ferestre mici, adăpostește obiecte, unelte și textile tradiționale, dintre care unele vechi de sute de ani. Lada de zestre, războiul de țesut, lada de cereale, cămășile și zadiile sunt doar câteva dintre obiectele care refac imaginea vieții simple și autentice de altădată. Lăudabil este și faptul că toate obiectele care dau valoare „Casei Lăpușene" au fost donate de către locuitorii din Rogoz și, prin urmare, toate poartă povestea și încărcătura celor care le-au făurit și folosit de-a lungul vremii. Un alt punct forte al acestui muzeu este reprezentat de amplasarea sa în centrul localității, în imediata proximitate a bisericii de lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril", edificiu cu o arhitectură complexă și o frumusețe aparte, care a fost inclus pe lista patrimoniului mondial al UNESCO. Biserica datează din anul 1661 și este cea mai renumită capodoperă arhitecturală și religioasă din Țara Lăpușului.

Muzeul a fost inaugurat în anul 2011 și este amenajat într-o casă evreiască tradițională conservată. Casa Elefant reprezintă o mărturie a comunității evreiești din zonă, în interiorul acesteia fiind expuse obiecte într-o bibliotecă-cafenea inedită. *Sursă foto: Primăria orașului Vișeu de Sus

Muzeul Florean este primul muzeu privat de artă contemporană din România, și se mândrește cu ineditul parc de sculptură monumentală, situat într-o poiană care se întinde pe mai bine de 40 de hectare. Muzeul Florean a fost fondat în anul 1997, printr-un efort conjugat al antreprenorului Victor Florean și al artistului Mircea Bochiș. Statuile din calcar, andezit sau marmură au ajuns să complimenteze atât de frumos peisajul din „Poiana Soarelui”, încât parcă au aparținut locului dintotdeauna. Colecțiile Muzeului Florean au crescut în timp, ajungând să însumeze în prezent peste 10.000 de piese de artă contemporană, semnate de artiști de pe mai multe continente ale lumii. Dincolo de patrimoniul valoros, Muzeul Florean mai este renumit și pentru inițiativele lăudabile de promovare a tinerelor talente. Anual, instituția pune în scenă trei astfel de inițiative, și anume: tabăra de sculptură Cărbunari, Salonul Internațional de Gravură Mică și Festivalul Internațional de Film Experimental. Tabăra de sculptură de la Cărbunari are un caracter de unicitate datorat faptului că toate lucrările sunt concepute pentru a se încadra în peisajul parcului de sculptură, unde ajung să și fie instalate la finalul evenimentului.

Muzeul Judeţean de Artă "Centrul Artistic Baia Mare" este o instituție care aduce în atenția iubitorilor de artă creația artistică născută în Centrul Artistic Baia Mare, începând cu anul 1896, când acesta se afla sub atenta îndrumare a pictorului și pedagogului Simon Hollósy. Lucrări aparținând unui număr de peste 3000 de artiști vizuali din țară și străinătate fac parte astăzi din patrimoniul generos al instituției, de la pictură, grafică și sculptură, până la artă decorativă și fotografie. Colonia artistică înființată la Baia Mare în urmă cu mai bine de un veac, are un caracter de unicitate, întărit de continuitatea acestei bresle până în zilele noastre. Mulți artiști de renume și-au rafinat talentul aici, ajungând să fie parte a unor mișcări de avangardă și să-și expună creațiile alături de nume sonore din domeniu. Aproximativ 4500 de artefacte, dar și un generos fond documentar (documente, fotografii, cataloage, tipărituri, clișee, medalistică, grafică) întregesc colecțiile Muzeului Judeţean de Artă "Centrul Artistic Baia Mare". Dincolo de lucrările care poartă amprenta plastică a coloniei artistice de la Baia Mare și care constituie 95% din fondul muzeistic al acestei instituții, în muzeu se mai pot vedea și alte exponate de artă modernă românească, dar și lucrări care refac traseul artei europene pe parcursul a două secole, respectiv din secolul al XVIII-lea, până în secolul XX. Muzeul funcționează în actuala clădire din anul 1984, însă construcția datează din anul 1748, servind inițial ca sediul al Oficiului Salinar Maramureș, iar mai apoi trecând în proprietate privată.

Muzeul Județean de Etnografie şi Artă Populară Maramureș este una dintre instituțiile publice de cultură emblematice ale județului, aflată în subordinea Consiliului Județean Maramureș și care cuprinde două locații: Secția Pavilionară și Muzeul Satului. Spațiul expozițional al Secției Pavilionare funcționează în clădirea fostului Teatru de Vară, unde în două dintre săli poate fi vizitată expoziția permanentă și în una expoziția temporară. Expoziția permanentă, intitulată "Lemnul în comunitatea tradițională din nordul Transilvaniei – de la leagăn la mormânt", aduce în atenția publicului etapele urmate în prelucrarea lemnului, uneltele tradiționale, interioarele țărănești, dar și elemente de port popular, podoabe tradiționale, obiecte de cult și ceramică, aparținând tuturor celor patru zone etnografice ale Maramureșului: Maramureșul Istoric, Țara Chioarului, Țara Lăpușului și Țara Codrului. Nu doar interiorul acestui muzeu surprinde, ci și zona exterioară unde, dincolo de peisajul impresionant redat de câmpia întinsă de un verde care fură privirile, se mai poate observa și un ansamblu statuar format din 12 coloane, care poartă semnătura marelui sculptor Vida Géza. Muzeul Satului, cea de-a doua locație a Muzeului Județean de Etnografie şi Artă Populară Maramureș a fost inaugurat în anul 1984 și funcționează în aer liber. Din patrimoniul său fac parte adevărate capodopere ale arhitecturii populare, reprezentative, la rândul lor, pentru toate cele patru "țări" ale județului. O poartă maramureșeană impunătoare face tranziția dinspre oraș spre satul de pe deal, aceasta fiind realizată de renumitul meșter popular Găvrilă Hotico. Casele și anexele tradiționale adunate în acest colț de rai care rescrie file din trecutul Maramureșului, poartă vizitatorii într-o epocă dominată de simplitate, autenticitate și frumos.

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureș este o instituţie publică de cultură cu o lungă tradiție în viața culturală a județului. Acesta a fost inițial înființat în anul 1904, sub denumirea de Muzeul orăşenesc Baia Mare. Din anul 2006 funcționează cu numele de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie, având sediul în localul Monetăriei, o clădire inclusă pe lista monumentelor istorice. Pe lângă acest sediu, în gestiunea muzeului se mai află și Bastionul Măcelarilor, un alt obiectiv emblematic al orașului Baia Mare. Expoziția permanentă a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureș cuprinde bunuri culturale care descriu evoluția comunităților din această zonă, unele dintre vestigiile arheologice datând chiar din Epoca Bronzului, iar altele din perioada medievală sau cea modernă. Vizitatorii au ocazia să descopere și peste 1500 de piese care reconstituie traiectoria mineritului din această zonă, de la unelte și mijloace de transport, până la documente și fotografii. De neratat este și colecția de ceasornice expuse în muzeu, care cuprinde aproximativ 300 de exponate, cu o inestimabilă valoare culturală și științifică. Această „călătorie” poartă vizitatorii printre diverse și interesante piese de toate tipurile și dimensiunile, care au servit, dea lungul timpului, mai multor scopuri: orologii de turn, ceasuri de masă şi de buzunar, pendule de perete și altele.

Muzeul Județean de Mineralogie "Victor Gorduza" Baia Mare, instituție care a funcționat inițial în cadrul Secției de Științe Naturale a Muzeului Județean Maramureș încă din 1976, a primit statutul juridic de muzeu în anul 1992. În cei aproximativ 45 de ani de activitate, Muzeul Județean de Mineralogie "Victor Gorduza" Baia Mare a reușit să se plaseze în topul muzeelor cu profil geologic din România. Patrimoniul muzeal care provine exclusiv din aflorimentele și minele din nord-vestul țării, a adus instituției statutul de cel mai mare muzeu de mineralogie cu reprezentare regională de pe întregul continent european. Cele patru colecții ale muzeului, respectiv cea de minerale, cea de fosile, cea de roci și cea de minereuri, înglobează peste 20.800 de piese. Pe lângă expoziția permanentă, organizată pe patru secțiuni, și anume petrografie, mineralogie, zăcăminte și flori de mină, renumitul muzeu a adus în atenția publicului și peste 195 de expoziții temporare, organizate atât în țară, cât și în străinătate. În cadrul expoziției permanente, eșantioanele unice de stibină, calcit, baritină, pirită, rondocrozit, fluorină, cuarț, ametist, gips și realgar fascinează irecuperabil vizitatorii, dezvăluind forme, varietăți, dimensiuni și culori nemaiîntâlnite. Tocmai acest caracter de raritate al exponatelor, dublat de spectaculozitatea acestora, conferă unora dintre acestea calitatea de tezaur al patrimoniului cultural național al României.

Secția de Istorie – Arheologie din cadrul Muzeului Maramureșului funcționează într-o frumoasă clădire monument istoric, veche de aproape 300 de ani. Această secție a Muzeului Maramureșului aduce în atenția vizitatorilor expoziția intitulată "Sighetu-Marmaţiei – 680", care a fost pentru prima dată deschisă publicului în anul 2006. Din valorosul fond muzeistic fac parte exponate din paleolitic, mezolitic și neolitic, precum și una dintre cele mai cuprinzătoare colecții din epoca bronzului, cuprinzând peste 140 de exponate. Același interes îl suscită și colecția de arme albe și de foc, care încă poartă încărcătura conflictelor care au lăsat răni adânci în trecutul nostru. Tot aici, vizitatorii pot vedea file din istoria Sighetului, fiind expuse documente care refac parcursul vieții politice, economice și culturale a acestei zone, începând cu evul mediu și până în prezent. Mărturiile istorice ne poartă prin momentele cheie ale trecutului, precum Marea Unire care a dat viață dezideratului vechi de secole al poporului nostru, ororile celui de-Al Doilea Război Mondial sau momentul de cumpănă al Revoluţiei din decembrie 1989. Eforturile muzeului de conservare și promovare a valorilor culturale românești au fost recunoscute în anul 2020, când instituția a fost distinsă cu Medalia Aniversară "Centenarul Marii Uniri", conferită de către președintele României, Klaus Iohannis.

Secţia de Ştiinţele Naturii a Muzeului Maramureșului este situată în complexul de clădiri din Piaţa Libertăţii. Istoria acestei instituții merge în timp până în anul 1899, când în Sighetu Marmației a fost înființat un muzeu cu două secții: Științele Naturii și Istorie. Primul Război Mondial a atras după sine desființarea instituției, în colecția actuală a muzeului regăsindu-se doar două exponate care au supraviețuit timpului, și anume o capră neagră naturalizată și un molar de mamut. Actuala secție a muzeului a fost înființată în anul 1968 și descrie prin valoroasele exponate de botanică, vertebrate, ciuperci, minerale, roci şi fosile, ofertanta și surprinzătoarea bogăție naturală a Depresiunii Maramureșului. Flora și fauna din această zonă sunt surprinse în cele peste 17.000 de coli de ierbar parte din „Herbarul Artur Coman”, denumit după renumitul borșean care s-a dedicat acestui domeniu de cercetare, în timp ce colecția de vertebrate reușește să înglobeze aproximativ 96% dintre speciile prezente aici. La acestea se adaugă cele peste 1000 de eșantioane de minerale, flori de mină și fosile, precum și cele peste 1300 de plicuri cu macromicete din colecția de ciuperci.

Muzeul Memorial „George Pop de Băsești” a fost deschis pentru prima dată publicului în anul 1976. Amenajat chiar în interiorul capodoperei arhitecturale care a fost ridicată în perioada 1885-1890 și care a aparținut Președintelui Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, George Pop de Băsești, muzeul memorial a fost restaurat și repus recent în circuitul turistic. Vreme de aproximativ trei decenii, la reședința familiei lui George Pop și-au dat întâlnire mari personalități politice ale vremii, printre care: Vasile Lucaciu, Vasile Goldiș, Ion Rațiu, Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Iosif Vulcan, Vasile Braniște, Iuliu Maniu, Teodor Mihali și alții. În cadrul muzeului memorial, vizitatorii pot să descopere expoziția documentar-istorică „George Pop de Băsești și Marea Unire a Românilor”, care subliniază importanța ilustrului lider politic în lupta pentru unitate națională, dar și piese de mobilier și obiecte de epocă, care recreează ambianța vremurilor în care tribunul Marii Uniri își punea toată cunoașterea și priceperea în lupta pentru drepturile transilvănenilor. Dintre piesele valoroase expuse aici, unele s-au regăsit în patrimoniul Muzeului de Istorie și Arheologie din Maramureș. Colecția a fost întregită și prin efortul colectiv al altor muzee din Cluj, Sălaj și Satu Mare, demers în urma căruia patrimoniul instituției a fost îmbogățit cu numeroase materiale relevante, legate de numele acestei figuri proeminente a intelectualității transilvănene.

Chiar la granița judetului Maramureș cu județul Suceava regăsim Muzeul Rădăcinilor, o expoziție unică care relevă pasiunea de-o viață a lui Ștefan Grec, cel care și-a dedicat ultimii 40 de ani colecționării de rădăcini de arbori cu forme inedite. Cele peste 100 de exponate prelucrate care alcătuiesc colecția sunt adăpostite într-o modestă casă bătrânească acoperită cu draniță. Rădăcinile bizare regăsite aici poartă câte o denumire dată chiar de către colecționar, în funcție de ceea ce îi inspira fiecare exponat în parte. Pe lângă impresionanta colecție de rădăcini, în muzeul din inima munților mai poate fi văzută și o încăpere în care sunt expuse obiecte militare aparținând soldaților din cele două Războaie Mondiale și care au fost găsite în aceleași păduri din zonă, de unde au fost adunate și celebrele rădăcini. Tot aici, turiștii mai pot admira și mici expoziții de bancnote vechi, de ouă încondeiate cu motive maramureșene și bucovinene, dar și de flori de mină.

Muzeul din Chiuzbaia a fost înființat din inițiativa lui Romică Breban, un localnic care, de peste 30 de ani colecționează obiecte vechi cu specific etnografic sau mineresc, având în vedere tradiția localității în industria mineritului. Micul muzeu a fost inaugurat în anul 2016. Colecțiile sunt adăpostite în vechea casă părintească a localnicului unde, în una dintre încăperi poate fi văzută colecția alcătuită din piese vestimentare tradiționale și obiecte de uz casnic, în cea de-a doua încăpere fiind expuse flori de mină și unelte utilizate în minerit.

Numele muzeului sugerează destinația pe care acest ansamblu încearcă să o descrie în ochii vizitatorilor și anume, aceea de casă părintească. De altfel, întregul ansamblu care constituie acest muzeu și care cuprinde: casa, șura, grajdul, șopronul, colnița și cotețul, a servit drept gospodărie reală. Ultima gazdă a gospodăriei tradiționale, veche de aproximativ trei veacuri, a fost lelea Florița din Bozânta Mică. Urmașii acesteia au luat decizia de a dona ansamblul către Primăria Orașului Tăuții-Măgherăuș, odată cu relocarea acesta urmând să fie amenajat ca muzeu. Din patrimoniul muzeului mai fac parte peste 300 de exponate care vorbesc despre trecutul simplu și îndeletnicirile tradiționale ale oamenilor locului. Această colecție interioară a precedat amenajarea casei muzeu, fiind inițial găzduită în incinta Școlii Generale din Tăuții-Măgherăuș. În timp, colecția a crescut considerabil prin eforturile profesorilor Ștefan Rusu și Emil Crâncău, care s-au dedicat îmbogățirii acesteia. Muzeul Satului "Acasă", dincolo de aerul tradițional specific vetrelor plămădirii neamului românesc, oferă vizitatorilor și un sentiment de confort familiar, similar celui resimțit odinioară în gospodăriile părinților și bunicilor.

Muzeul Satului, parte a Muzeului Județean de Etnografie şi Artă Populară Maramureș, a fost inaugurat în anul 1984 și funcționează în aer liber. Din patrimoniul său fac parte adevărate capodopere ale arhitecturii populare, reprezentative pentru toate cele patru „țări” ale județului. O poartă maramureșeană impunătoare face tranziția dinspre oraș spre satul de pe deal, aceasta fiind realizată de meșterul popular Găvrilă Hotico. Casele și anexele tradiționale adunate în acest colț de rai poartă vizitatorii într-o epocă dominată de simplitate, autenticitate și frumos.

Deschis publicului în anul 1981, muzeul care arăta inițial asemeni unui sat răsfirat a ajuns să cuprindă astăzi peste 40 de obiective de patrimoniu. Cea mai veche construcție care îmbogățește patrimoniul muzeal este biserica, strămutată aici din localitatea Oncești, unde fusese adusă din satul Criciova, de pe malul drept al Tisei. Pictura lăcașului care datează din secolul al XVI-lea a fost refăcută în anul 1802. Monumentele arhitecturale tradiționale din muzeu au fost dispuse astfel încât să descrie specificitatea subzonelor Cosău - Mara şi Iza Inferioară, Iza Mijlocie, Vişeu - Borşa, Tisa şi bazinul Ruscova, din Maramureșul Istoric. Casele și anexele sunt construite din lemn pe fundație de piatră sau bolovani, menținând o planimetrie simplă. Fiecare construcție vorbește despre statutul social al proprietarilor, fie prin inscripții, fie prin elemente decorative specifice. Mai trebuie menționat că acest muzeu constituie o veritabilă radiografiere a satului maramureșean, aici fiind expuse inclusiv case specifice minorităților etnice din aceste zone: evrei, maghiari, nemți, ucraineni. Interioarele caselor sunt la rândul lor decorate tradițional, unele dintre acestea păstrând piesele de mobilier și alte dotări originale. Muzeul inclus în reţelele ICOM şi UNESCO, a găzduit în anul 1993 cea de-a XVI-a Conferinţă a Asociaţiei Europene a Muzeelor în Aer Liber, iar în anul 2000, conferinţa europeană "Drumul lemnului în Europa". Un an mai târziu, instituția a obținut din partea Ministerului Culturii şi Cultelor Premiul "Gheorghe Focşa", iar în anul 2019 a fost inclusă în topul muzeelor din România, conform prestigiosului Ghid Michelin.

Muzeul Țărăncii Române este unicul muzeu din România dedicat exclusiv femeii. "Muzeul femeii maramureșence", așa cum mai este numit, a fost decshis publicului în anul 2001 și cuprinde o gospodărie care, atât prin amenajarea interioară, cât și prin cea exterioară, omagiază femeia. Casa din lemn pe fundație de piatră, amplasată în curte, este o dovadă grăitoare a faptului că lucrurile îngrijite cu dăruire și pricepere supraviețuiesc timpului. Aceasta a fost construită în anul 1720 și a aparținut Ilenei Chiș, dorința proprietarei fiind ca după trecerea sa în neființă, locuința să fie transformată în muzeu. Casa adăpostește obiecte casnice și piese de mobilier tradiționale, dar și un important patrimoniu textil care cuprinde costume populare, costume de mireasă, măști, traiste și alte piese care se regăseau în zestrea fetei, precum și elemente decorative. Curtea constituie, la rândul său, un univers al tradiției, o zonă de ritual care debutează odată cu trecerea prin poarta sculptată în stil maramureșean, care descrie prin semne și simboluri obiceiurile acestor locuri. Pe stâlpii porții se pot vedea o mireasă și două druște, cocoșul care este și simbolul localității, steagul dacic, redarea lupoaicei cu Romulus și Remus, precum și un grup de femei lângă un leagăn, semnificând taina botezului, la care în trecut participau doar femeile. În curte tronează o troiță de lemn și un fus, dar și un grup statuar care ilustrează femeia în toate stadiile vieții, de la copilărie până la bătrânețe. Un alt punct de atracție este copacul din curte, pe ale cărui crengi sunt așezate oalele gospodinei, conform tradiției locului, și în al cărui vârf regăsim oala roșie, amintind de Ileana Chiș și simbolizând că în curte se găsește o fată nemăritată.

Nu departe de Biserica din Deal, găsim Muzeul Țărănesc Pleș. Acesta a fost deschis în anul 2000 și este amenajat într-o gospodărie țărănească care cuprinde o casă și o anexă, construcțiile din lemn având o vechime de peste 250 de ani. Gardul din nuiele care împrejmuiește gospodăria și poarta de lemn prin care se face accesul, asigură tranziția spre universul simplu al omului de la țară. În curte se pot vedea instalații tehnice țărănești precum meliţă, perie, fus, răştitori, vârtelniţă, război de ţesut, toate utilizate în prelucrarea cânepii, în timp ce în șatră sunt adăpostite instalațiile utilizate în prelucrarea cerealelor, precum moară de mână, oloiniță sau lușitoare de desprins porumbul. Interiorul casei găzduiește obiecte care odinioară se găseau în orice locuință maramureșeană, de la vase de bucătărie și piese tradiționale de mobilier, la obiecte de port popular sau țesături și icoane utilizate pentru decorarea pereților. Piesele din această valoroasă colecție etnografică au aparținut fie familiei Pleș, fie sătenilor din Ieud, care le-au donat pentru a îmbogăți patrimoniul micului muzeu.

Muzeul memorial deschis în anul 1991 în clădirea vechii parohii a bisericii reformate, constituie un omagiu adus celui dintâi tipograf din Transilvania de nord-vest. Totfalusi Kis Miklós a fost o figură marcantă a industriei tipografice din România, fiind renumit pentru aportul său covârșitor în tipărirea primelor cărți românești. Renumitul tipograf născut în anul 1650, la Tăuții-Măgherăuș, a început studiile în localitatea natală și le-a continuat la Baia Mare și Aiud. Deși finalizarea studiilor a culminat cu obținerea unui post de rector în Făgăraș, acesta a ales să părăsească România la vârsta de 30 de ani, devenind ucenic tipograf în Amsterdam. Vreme de doi ani, între 1684 și 1686, a tipărit Biblia Aurită, un exemplar corectat al bibliei maghiare. Printre realizările care i-au adus titlul de cel mai vestit gravator și turnător din Amsterdam se numără editarea primei cărți de bucate sau realizarea primului alfabet georgian tipărit. La zece ani după ce a părăsit țara a revenit la Cluj-Napoca, unde a transpus valoroasele cunoștințe privind arta tipăritului în gestionarea tipografiei de carte. Din păcate, unele dintre volumele tipărite i-au atras mulți dușmani, iar condițiile economice nefavorabile s-au resimțit în numărul tot mai redus al cumpărătorilor de carte. Tipograful a încetat din viață în anul 1702, la Cluj-Napoca. Muzeul Totfalusi Kis Miklós prezintă publicului un valoros fond muzeistic constituit din cărți de epocă, componente de prese tipografice, modele de alfabete, portrete și litografii.