Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic» Baia Mare

Orice vizită în ținutul Maramureșului e musai să aibă ca punct de popas și mocănița care pufăie și șerpuiește agale pe Valea Vaserului. Calea ferată forestieră pe ecartament îngust din județul Maramureș este situată în nordul României, aproape de granița cu Ucraina și se întinde pe o distanță de 46,3 de km.   Mocăniţa de pe Valea Vaserului atrage anual mii de turiști curioși să experimenteze o călătorie așa cum se făcea acum aproape 100 de ani, când bătrâna locomotiva a fost construită, fiind recunoscută ca ultima cale ferată forestieră care funcționează cu abur. De altfel, pe lângă componenta turistică, Mocănița încă servește și astăzi scopului inițial, și anume, transportul lemnelor.   Traseul Mocăniței își are punctul de plecare în Gara CFF Vişeu de Sus, care funcționează din anul 1930. La kilometrul 21,6 al căii ferate forestiere, Mocănița poposește în stația Paltin, lăsând turiștilor timp suficient pentru un picnic sau o drumeție scurtă, înainte de întoarcerea spre punctul de pornire.

Turnul Ştefan, situat în imediata apropiere a Pieței Libertății, a servit drept turn clopotniță pentru fosta biserică cu hramul "Sfântul Rege Ștefan", care datează din anul 1347, dar care a fost inaugurată oficial abia în anul 1387. Construcția turnului din piatră masivă a fost dictată de Ioan de Hunedoara, ridicarea sa fiind ocazionată de victoria de Ia Ialomița împotriva otomanilor. În anul 1468, la mai bine de două decenii de la debutul lucrărilor, turnul a fost finalizat. De-a lungul timpului, turnul a trecut prin mai multe etape de restaurare și reconstrucție, ultima dintre acestea, care a și redat edificiului înfățișarea pe care o are astăzi, fiind finalizată în anul 2013. Ceasul cu lună întregește aerul medieval al monumentului care măsoară 50 de metri înălțime și a fost montat în anul 1628, acesta trecând la rândul său printr-un vast proces de recondiționare. Clopotul, deși a fost făurit într-o turnătorie din Arad în urmă cu aproximativ cinci secole, și-a găsit loc în turn abia în anul 1925. Un număr de 165 de scări înguste, dintre care unele din piatră și altele din lemn, fac accesul către foișorul din vârful turnului, care dezvăluie o priveliște greu de egalat asupra orașului Baia Mare.

Unul dintre cele mai apreciate obiective turistice ale Maramureșului este Rezervația Creasta Cocoșului. Formațiunea de roci vulcanice, care și-au croit drum la suprafață în zona înaltă a Munților Gutâi și care seamănă de la distanță cu o creastă de cocoș, dezvăluie o panoramă superbă asupra întinselor păduri de amestec și zonelor de ienuperete și pășuni montane. Extrem de ofertantă din punct de vedere al habitatului, dar și al activităților și sporturilor care se pot practica în aer liber, Rezervația Creasta Cocoșului a fost și va rămâne una dintre destinațiile favorite ale județului.

Drumul dinspre Baia Mare spre Sighetu Marmaţiei traversează Munţii Gutâiului, trecând prin comuna Deseşti. Pe aceste meleaguri, nu departe de izvoarele râului Mara, se păstrează una dintre cele mai importante biserici ale Maramureşului. Zidită în anul 1717 – după alte surse, în anul 1770, pe locul alteia mai vechi, lăcaşul de cult a primit hramul Cuvioasei Paraschiva şi a fost pictată, în jurul anului 1780, de Radu Munteanu şi Alexandru Ponehalschi. Arhitectura edificiului se înscrie în linia tradiţională a bisericilor maramureşene, armonia proporţiilor întărind impresia de simplitate şi eleganţă, atât de specifice acestor monumente. Bârnele superioare ce susţin şarpanta sunt sculptate în formă de scară, conferind ansamblului o siluetă deosebită. Planul lăcaşului de cult cuprinde un corp principal rectangular – care, la exterior, se aseamănă cu planul unei biserici de tip sală – ce este format din pronaos şi naos, urmat de altarul decroşat. Naosul are bolta semicilindrică şi streaşina dublă. Peste pronaosul tăvănit se înalţă turnul-clopotniţă cu coif ascuţit, întregul ansamblu arhitectonic fiind sprijinit pe un soclu de piatră. În interiorul edificiului se pătrunde printr-un portal încrustat cu motive decorative geometrice şi vegetale, dar şi cu elementul funiei răsucite, simbol al unităţii creştinilor. Pictura, excepţional păstrată, a beneficiat de o restaurare completă, ce conferă monumentului înfăţişarea originală. Temele iconografice ale Deseştiului sunt comune tuturor bisericilor cu pictură postbizantină, însă aici pot fi urmărite mult mai uşor. Pronaosul dezvoltă tema Judecăţii de Apoi, aici – dar şi la Poienile Izei – putând fi identificate foarte uşor valenţele moralizatore ale acestei teme. Dacă în arta de tradiţie bizantină din secolele anterioare, principalii oameni pictaţi în iad sunt ereticii şi împăraţii persecutori, aici putem uşor observa felul cum valenţele teologice ale scenei se diminuează, păcatele trupeşti prevalând celor ce ţin de credinţă. Astfel, cel ce fură pământ nerespectând hotarul, cel ce fură profitând de meseria sa de morar sau de neguţător, sau cel ce distruge familiile, devin personaje principale în scene ce ne prezintă un iad plin de instrumente de tortură folosite în evul mediu. Valoarea monumentului constă în realizarea sa tehnică, în ştiinţa perfectă a execuţiei şi a asamblării elementelor din lemn. Armonia arhitecturală şi integrarea perfectă a elementelor decorative din lemn cu cele iconografice au generat un ansamblu de o simplitate şi de o eleganţă remarcabile.

Construită la începutul secolului al XVIII-lea, ca loc de rugăciune pentru o importantă comunitate monahală, actuala biserică monument UNESCO a fost catedrala episcopului Gavriil al Maramureşului. Fiu al locului, episcopul a susţinut în Bârsana o şcoală mănăstirească şi un centru de difuzare a cărţilor. Evenimentele petrecute în ultimii trei sute de ani pe Valea Izei şi-au lăsat amprenta pe bârnele bisericii din Bârsana, mai mult decât pe alte monumente. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, curtea imperială a impus în Transilvania şi Maramureş secularizarea averilor mănăstireşti şi închiderea comunităţilor monahale. Această campanie a afectat în mod direct comunitatea monahală, care a fost nevoită să se retragă spre Moldova. Rămasă fără protecţie, biserica a fost salvată de oamenii din sat, care au demontat-o bucată cu bucată şi, în jurul anului 1800, au reconstruit-o pe actualul amplasament. Pentru o bună reasamblare, bârnele au fost marcate cu semne ce se pot vedea şi astăzi. Aşezate pe un soclu de piatră, bârnele cioplite din trunchiuri mari de stejar – din care au fost realizaţi pereţii – au fost îmbinate la colţuri în „coadă de rândunică”. De două sute de ani, biserica păzeşte liniştea maramureşenilor înmormântaţi în cimitirul de pe dealul Jbârului, în stânga drumului ce porneşte de la Sighetu Marmaţiei, însoţind râul Iza. Planul construcţiei este dreptunghiular, cu patru camere: pridvor, pronaos, naos şi altar. Absida altarului are cinci laturi, fiind învelită cu un acoperiş simplu. Deasupra celorlalte camere ale lăcaşului de cult, acoperişul este realizat în două trepte, adăpostind înspre vest un balcon. Ornamentaţiile şi modul de realizare a faţadei vestice sunt identice cu cele ale pridvoarelor caselor tradiţionale. Decorul sculptat în lemn utilizează motive frecvente în Maramureş, precum cel al funiei răsucite sau al discului solar. Întreaga biserică pare a fi încinsă de un brâu torsadat, întrerupt de un motiv solar în formă de cerc. După mutarea ei în sat, a fost pictată de către Toader Hondor şi Ioan Plohod, iconografia monumentului fiind considerată a fi cea mai fericită expresie a barocului şi rococo-ului în pictura populară din această parte a ţării. Scenele sunt plasate în interiorul unor medalioane stilizate ce leagă întreg ansamblul iconografic. Impresionanta biserică de lemn de la Bârsana stă sub semnul unităţii stilistice desăvârşite şi al unui impecabil simţ artistic.