Secţia de Istoria Culturii - Memorialistică - Artă - Casa Muzeu Dr. Ioan Mihalyi de Apşa

Mănăstirea Sfânta Ana - Rohia dispune de un ansamblu muzeal foarte valoros. Lăcașul de cult din inima Maramureșului se află pe harta locurilor care poartă cea mai mare încărcătură spirituală, fiind grăitor pentru tradiția bisericească a acestor meleaguri. Anual, mii de vizitatori din toate colțurile lumii vizitează Mănăstirea Rohia, destinație care dezvăluie un bogat patrimoniu religios și cultural. Muzeul mănăstirii este amenajat în biserica de lemn cu hramul "Sfânta Ana" și aduce în atenția publicului o colecție cuprinzând peste 100 de exemplare de cărți bisericești, dar și o valoroasă colecție de icoane vechi, pictate pe lemn sau sticlă. Pe lângă acest muzeu care adăpostește exponate de o valoare inestimabilă, vechi de sute de ani, din ansamblul muzeal al mănăstirii mai fac parte și chilia lui Nicolae Steinhardt, dar și o bogată biblioteca cuprinzând peste 40.000 cărți de cult și reviste teologice, dar și volume de literatură universală și românească. Chilia în care și-a petrecut ultimii ani din viață Părintele Nicolae Steinhardt și care se găsește la parterul "Casei Poetului", păstrează lucrurile personale ale monahului mănăstirii, cunoscut ca doctor în drept, scriitor, publicist şi critic literar. Nicolae Steinhardt, evreu de origine, s-a convertit la religia ortodoxă în închisoarea de la Jilava, unde ajunsese să-și ispășească pedeapsa pentru că refuzase să depună mărturie împotriva prietenului său, Constantin Noica. Între anii 1979 – 1989, Nicolae Steinhardt a viețuit aici, ca monah al Mănăstirii Rohia.

Muzeul care adăpostește colecția a fost inaugurat în anul 2019, printr-un efort conjugat al Fundației Ucrainenilor Huțuli din România și al Asociației Sinaptica – Maramureș. Micul muzeu a fost amenajat într-o fostă construcție anexă și găzduiește obiecte specifice culturii tradiționale a huțulilor. Obiectele, înscrisurile vechi și fotografiile expuse reflectă cultura materială și însăși identitatea huțulă, comunitatea ucraineană din care face parte acest subgrup etnic având o prezență bine înrădăcinată în aceste locuri. Din colecția de tip muzeal fac parte și lucrări de artă contemporană prin care este descrisă bogăția culturală și etnografică a Văii Ruscovei, un loc de o frumusețe aparte.

Parte a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, cimitirul în care se crede că au fost îngropați cei 54 de deținuți care au sfârșit în închisoarea politică este împrejmuit de brazi care descriu forma României. În punctul în care se regăsește orașul Sighetu Marmației pe această hartă a fost înălțat un altar-cenotaf, în spatele căruia tronează o cruce în stil bizantin. Cimitirul mai adăpostește plăci comemorative, o Poartă a Memoriei, troițe, precum și urne care conțin pământ adus din diferite închisori, lagăre și centre de deportare.

Parte a Rezervației Naturale Defileul Lăpușului, Cetatea Chioarului a fost atestată documentar în anul 1319, fiind distrusă patru secole mai târziu, sub tunurile autorităților nobiliare austriece. Amplasată la o altitudine de 475 de metri și înconjurată pe trei laturi de Râul Lăpuș, cetatea a servit, secole la rândul, apărării comunităților stabilite în jurul său. În prezent, ruinele Cetății Chioarului fac parte din lista monumentelor istorice de interes național.

Cascada Șipot se află la ieșirea din localitatea Săpânța, județul Maramureș, pe drumul către Negrești – Oaș. Pe Valea Nadoșa există mai multe căderi de apă, Cascada Șipot fiind cea mai mare dintre ele, aceasta revărsându-se peste o stâncărie cu o înălțime de aproximativ 7 – 8 metri. Traseul turistic are un grad redus de dificultate, putând fi practicat atât pe jos cât și cu autovehicule de teren. Acesta se desfășoară printr-o pădure de foioase care oferă turiștilor inedite spectacole de culori, indiferent de anotimp. Zona de drumeție este una foarte cunoscută de amatorii de borcut, datorită izvoarelor sale feruginoase bogate în minerale naturale.

Centrul de permacultură "Baza Ulmu" constituie o gospodărie didactică, unde turiștii se pot caza în ecodomuri construite prin tehnica superadobe și pot deprinde cunoștințe prețioase despre stilul de viață ecologic, promovat de către fondatorii acestui proiect inedit. Tot aici, vizitatorii se pot bucura de roadele culese direct din grădină și obținute prin agricultură ecologică.

Despre Castelul Teleki se crede că a fost ridicat între anii 1740 – 1760, în vremea împărătesei Maria Tereza. Cel mai renumit proprietar al impunătoarei clădiri construită în stil baroc a fost Teleki Sándor de Szék, cunoscut revoluționar și scriitor, apropiat al unor personalități ale vremii, printre care și poetul Petőfi Sándor. În perioada 1846 – 1847, renumitul poet maghiar a fost de trei ori oaspete în Castelul Teleki, cea mai importantă ședere având loc în anul 1847, când Petőfi Sándor și soția sa și-au petrecut aici luna de miere. Vizita, care s-a întins pe parcursul a mai mult de o lună de zile, a culminat cu îmbogățirea literaturii maghiare cu 24 de poezii de dragoste, opere pe care poetul le-a scris chiar pe o masă de piatră din curtea castelului. Inițial, în castel a fost amenajată o singură cameră memorială Petőfi Sándor, în anul 1960 însă, pe măsură ce colecției i s-au alăturat tot mai multe piese, aceasta a fost extinsă pe un etaj întreg. În anul 2020, clădirea monument istoric a fost inaugurată ca urmare a unui proces de reabilitare, urmând ca și materialul expozițional al muzeului să fie extins prin sprijinul Muzeului Literar Petőfi din Budapesta. Camerele muzeului își întâmpină oaspeții cu tematici care țin de istoria clădirii, de la prezentarea familiei Teleki și a evoluției castelului, la vizitele poetului Petőfi Sándor. Nu doar interiorul castelului surprinde, ci și zona exterioară, unde încă pot fi văzute cornul și masa de piatră pe care s-au născut renumitele opere ale poetului, un grup statuar care reprezintă apropiații contelui Teleki, o troiță, dar și arbori seculari.

Casa modestă de lemn redă stilul inconfundabil al maestrului făuritor de cruci, care a făcut cunoscut numele Maramureșului în întreaga lume. Meșterul cioplitor Stan Ioan Pătraș avea doar 14 ani când a început să transforme bucăți de stejar în opere de artă, ajungând să-și perfecționeze stilul de-a lungul vremii. Astfel, crucile pe care acesta le sculpta nu mai aminteau de monumentele funerare anoste, arta lui îmbinând meșteșugul popular cu pictura, sculptura și poezia. Culorile vii, figurile sculptate, dar și celebrele epitafuri care vorbesc ironic despre soarta defuncților împodobesc cele peste 700 de cruci lucrate Stan Ioan Pătraș. Pe lângă celebrele cruci cu epitafuri, artistul a lăsat în urma sa și alte obiecte sculptate, dar și numeroase icoane pictate. Obiectivul care omagiază viața meșterului popular se află la doar câteva sute de metri de Cimitirul Vesel și are în componență casa, grajdul şi atelierul din curte, care au aparţinut celui mai vestit săpânțean. În interiorul casei se pot vedea mobilierul specific, alături de textile ce țin de gospodărie, dar și o însemnată colecție de obiecte lucrate cu migală și pricepere de însuși Stan Ioan Pătraș. Povestea meșterului este dusă mai departe nu doar de lucrările care îi poartă amprenta, ci și de către succesorul său, Dumitru Tincu Pop, care îi continuă munca, restaurând cruci vechi și lucrând altele noi, în același „albastru de Săpânța”, conform canoanelor artistice transmise de maestrul său.

Poetul-erou, Ion Șugariu, s-a născut în anul 1914 la Băița și s-a remarcat de-a lungul vieții prin importanta activitate publicistică, reliefată prin colaborarea cu publicații cunoscute la nivel național. Poezia sa de debut, "Imn tinereții", a fost publicată în anul 1934 în revista "Observatorul". În perioada studiilor universitare din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, a fost numit preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Refugiaţi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ion Șugariu a fost nevoit să își abandoneze cariera pentru a-și servi patria, inițial ca ofițer de rezervă al unei școli de instrucție, iar mai apoi ca membru al unui Regiment de Infanterie. Poetul a sfârșit în ororile războiului, în Cehoslovacia, unde ajunsese după ce în anul 1944 fusese trimis în Ungaria. În urma sa a rămas și un important manuscris din timpul războiului, un jurnal care descrie impactul în plan emoțional al experienței de pe câmpul de luptă. Casa care astăzi îi poartă numele a fost donată statului în anul 1976 de către Floarea Șugar și s-a aflat în patrimoniul Muzeului Județean Maramureș până în anul 2008, când a intrat în administrarea Consiliului Local al orașului Tăuții-Măgherăuș. Cei care vizitează micuța casă părintească a talentatului poet și gazetar, au ocazia să descopere în una dintre încăperi documente, scrisori și manuscrise care descriu viața autorului, iar în cea de-a doua încăpere o amenajare specifică locuințelor tradiționale ale minerilor din această zonă.