Bastionul Măcelarilor

Pe Valea Izei, drumul ce însoţeşte pâraiele Botiza şi Poieni duce spre satul Poienile Izei, unde se află impresionanta biserică de lemn „Cuvioasa Parascheva”. Construită în prima jumătate a secolului al XVII-lea – perioadă în care voievodul moldovean Vasile Lupu a adus moaştele Cuvioasei Parascheva la Iaşi – biserica atestă peste ani legăturile culturale şi religioase între românii maramureşeni şi cei moldoveni. Formele clare ale monumentului, alături de elementele decorative obţinute prin dirijarea artistică a structurii de lemn, impresionează şi creează armonie cu natura înconjurătoare. Edificiul respectă configuraţia tradiţională, cu pronaos, naos şi altar, la care s-a adăugat mai târziu un pridvor. Spre deosebire de alte monumente păstrate, construcţia altarului aminteşte de vechile biserici cu altar pătrat, soluţie arhitectonică rar întâlnită astăzi. Peste pereţii ridicaţi la două trepte este aşezat acoperişul cu două rânduri de streşini. Altarul are acoperiş propriu, ceva mai coborât decât la alte edificii. Turnul-clopotniţă este prevăzut cu nelipsitul foişor ieşit din consolă, acoperit cu coiful specific. Ascuţit şi foarte evazat, acesta se sprijină pe cei opt stâlpi scurţi, legaţi în partea de sus prin arcade cioplite în lemn, iar în partea de jos – prin parapetul îmbrăcat în şindrilă. Iconografia lăcaşului de cult din Poienile Izei imortalizează arta populară a satelor maramureşene de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Reminiscenţele tradiţionale, tematica postbizantină şi tratarea barocă se contopesc aici în ceea ce s-a numit „stil eclectic”. Pictată în anul 1794 de către zugravul Gheorghe din Dragomireşti, biserica se remarcă prin câteva caracteristici tematice deosebite. Pe lângă dramaticele scene care prezintă chinurile păcătoşilor în iad, în naos e pictată o inedită reprezentare simbolică a jertfei lui Hristos. Este vorba despre un pelican care îşi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii cu propria carne; o tragică metaforă ce vorbeşte despre sacrificiul lui Hristos, dar şi despre jertfe oamenilor acestor locuri. Aceste elemente particularizează lăcaşul de cult din Poienile Izei, dar nu-l îndepărtează de stilul celorlalte biserici de lemn din Maramureş, monumente UNESCO, meritându-şi cu prisosinţă locul în cadrul acestora. *Sursa foto: CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș, Rada Pavel

Situat chiar în inima Ţării Lăpuşului, satul Rogoz se mândreşte cu una dintre cele mai frumoase biserici de lemn ale Maramureşului. A fost înălţată în anul 1663, pe locul unei biserici arse de tătari la invazia lor din 1661, iar legendele spun că a fost construită din două lemne uriaşe aduse din Dealul Popii. Biserica închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil se înscrie, în linii mari, în arhitectura specifică acestor locuri. Spre deosebire de alte biserici, lăcaşul de cult din Rogoz se distinge printr-o asimetrie armonioasă. Acoperişul, pe un singur nivel, este mult mai coborât în partea de nord a edificiului, oferind protecţie unei mese amenajate pentru pomenirea celor adormiţi. Monumentala masă este alcătuită din două bârne şi este delimitată de segmente, destinate diferitelor familii, ale căror nume sunt scrijelite pe peretele de nord al bisericii. Aceste familii păstrează tradiţia şi, în fiecare an, în Joia Mare, aduc „bucate”, lăsându-le pe masă şi peste noapte, pentru ca în vinerea Răstignirii lui Hristos să fie dăruite săracilor. Liniile arhitectonice armonioase se împletesc elegant cu ineditele elemente de decor. Pe lângă interesantul coif cu trei inele, situat deasupra foişorului turlei, întâlnim la Rogoz un frumos portal de intrare în pronaos şi o funie răsucită, întreruptă de un simbol solar, ce parcurge întregul zid din partea de sud. Unice în Maramureş sunt, însă, capetele de grinzi ce susţin acoperişul, sculptate în formă de cai stilizaţi. Cei de pe faţada de sud sunt consideraţi în sat cărăuşi ai soarelui pe bolta cerească, iar cei de pe partea de nord, cărăuşi ai soarelui pe timp de noapte, în împărăţia morţilor. Altarul are, spre est, o fereastră circulară prin care, în perioada 1-15 august, razele soarelui pătrund şi luminează, timp de 30 de minute, masa Sfântului Altar. Acest aspect individualizează edificiul, alăturându-l altor monumente din istoria artei, care dirijează razele soarelui spre elemente simbolice importante. Monumentul îşi întregeşte valoarea prin pictura executată în anul 1785 de către pictorii Radu Munteanu şi Nicolae Man. Programul iconografic e apropiat de cel din Deseşti şi se păstrează foarte bine. E interesant de urmărit un element din Judecata de Apoi, care este pictată în pronaos, şi anume: drumul spre rai, pe care îl parcurge sufletul, însoţit de înger. Tema este inspirată dintr-o credinţă populară ce vorbeşte despre vămile prin care trebuie să treacă omul după moarte pentru a ajunge alături de Dumnezeu. Biserica şi oamenii din satul Rogoz te introduc rapid într-o lume a basmului, în care întâlnirea dintre natural şi supranatural pare cel mai firesc lucru.

La poalele munţilor Gutâi, la intersecţia drumurilor care leagă oraşele Baia Sprie de Cavnic, se deschide o frumoasă zonă colinară, înconjurată de munţi. Aici, splendoarea armoniilor naturii e egalată doar de monumentala biserică de lemn ce se înalţă în această depresiune. Ridicat deasupra spaţiului şi timpului, turnul de 54 de metri al bisericii din Şurdeşti dă senzaţia păcii depline între oameni şi natură. Biserica a fost construită spre mijlocul secolului al XVIII-lea de meşterul Macarie, al cărui nume se păstrează într-o inscripţie vizibilă şi azi în cerdacul suprapus al pridvorului. Iniţial, lăcaşul de cult a avut trei camere: pronaos, naos şi altar. În secolul al XIX-lea s-a adăugat un spectaculos pridvor cu două rânduri de arcade (la parter şi la etaj), obţinându-se astfel un armonios decor decorativ pentru partea de vest a edificiului. Un brâu sculptat în formă de funie înconjoară monumentul, iar intrarea în pronaos se face printr-un portal decorat cu acelaşi motiv al funiei, dar şi cu simboluri solare. În naos se întâlneşte încă un inedit element arhitectonic: este vorba despre două coloane sculptate în piatră, ce susţin balconul pentru cor. Monumentalitatea edificiului este subliniată de modul în care este construită turla. Pentru a obţine uimitoarea înălţime, meşterii lemnari au ridicat o construcţie cu o bază foarte generoasă, ce se sprijină pe pereţii din lemn ai bisericii. Programul iconografic al bisericii greco-catolice din Şurdeşti este asemănător, stilistic şi tematic, cu cel al bisericii ortodoxe din Plopiş. Altarul a fost pictat tot de zugravul Ştefan, care tratează aici mod inedit tema sfatului celor douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă. Naosul, se pare, a fost pictat de un anume Stan. Stilul rămâne tot baroc, iar tematica semicilindrului completează istoria sfârşitului lumii din viziunea Sfântului Ioan Evanghelistul, surprinsă atât de bine la Plopiş. Pe lângă temele comune, aici vom întâlni tema „Scării lui Iacov”; rezemată de norul ce înconjoară icoana Treimii, scara permite îngerilor să urce şi să coboare, mediind astfel între Dumnezeu şi oameni. Bisericile surori de la Plopiş şi Şurdeşti demonstrează peste timp că diferenţa confesională, apărută la începutul secolului al XVIII-lea în Maramureş, nu a schimbat felul de a fi al locuitorilor şi n-a adus modificări radicale în arhitectura lăcaşelor de cult sau în iconografia lor.

Bogatele păduri din zona râului Cosău au dăruit oamenilor lemn pentru construirea frumoasei biserici din Budeşti-Josani, situată la circa 30 km sud de Sighetu Marmaţiei, în direcţia oraşului Cavnic. Dedicată Sfântului Nicoară – numele popular al Sfântului Nicolae – edificiul a fost ridicat în anul 1642 şi face parte din grupul bisericilor maramureşene de mari dimensiuni. Construită în prima parte a secolului al XVII-lea, biserica a fost martora revoltei împotriva Casei de Austria a principelui Transilvaniei Francisc Rakoczi. Acesta a fost susţinut de vestitul haiduc maramureşean Pintea Viteazul. Revolta a fost înfrântă şi Pintea a fost ucis în timpul asedierii oraşului Baia Mare, dar numele îndrăgitului haiduc va rămâne pentru totdeauna legat de biserica din Budeşti-Josani, unde se păstrează o parte din zalele sale. Tot aici se poate vedea şi un steag al lui Rakoczi, principele susţinut de Pintea. Monumentul se află pe coama unui deal, în mijlocul cimitirului. O poartă tradiţională maramureşeană deschide calea străjuită de mormintele strămoşilor. Bogatele păduri din zona râului Cosău au dăruit oamenilor lemn pentru construirea frumoasei biserici din Budeşti-Josani, situată la circa 30 km sud de Sighetu Marmaţiei, în direcţia oraşului Cavnic. Dedicată Sfântului Nicoară – numele popular al Sfântului Nicolae – edificiul a fost ridicat în anul 1642 şi face parte din grupul bisericilor maramureşene de mari dimensiuni. Arhitectura edificiului se remarcă prin dimensiuni (18 metri lungime şi 9 metri lăţime), prin soluţia tehnică adoptată pentru susţinerea pereţilor şi prin acoperişul etajat. Pereţii şi acoperişul sunt armonios îmbinate, astfel încât cele două trepte ale acoperişului înconjoară biserica de jur-împrejur, de la pronaos la altar. Adevărate opere de artă sunt şi îmbinările de la colţuri, prelungite prin console mult ieşite în afară, pentru a susţine acoperişul evazat. Turnul-clopotniţă se distinge de al altor biserici maramureşene, fiind prevăzut cu un foişor mult extins în exterior şi terminat printr-o cruce din fier forjat. Coiful principal este flancat, la bază, de patru coifuri mici, simbolizând faptul că satul Budeşti avea un Sfat al Bătrânilor. Uşa lăcaşului de cult are un ancadrament monumental, ale cărui ornamentaţii cuprind o serie de motive împletite cu migală. Iconografic, biserica beneficiază de expresia tradiţiei postbizantine – prin pictura lui Alexandru Ponehalschi, din anul 1762 – dar şi de influenţa barocă prezentă în pictura altarului, executată în anul 1812 de Ioan Opriş. Peretele de sud al naosului se remarcă prin imaginea profetului Ilie care se ridică la cer cu carul de foc. Vizitatorul va descoperi la Budeşti-Josani o importantă colecţie de icoane pe lemn şi pe sticlă, datând din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ce frapează prin armonia culorilor şi prin simplitatea liniilor. Una dintre acestea este inscripţionată cu următorul text: „Această icoană a fost făcută de prea-păcătosul Gheorghe”.

Muzeul Memorial „George Pop de Băsești” a fost deschis pentru prima dată publicului în anul 1976. Amenajat chiar în interiorul capodoperei arhitecturale care a fost ridicată în perioada 1885-1890 și care a aparținut Președintelui Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, George Pop de Băsești, muzeul memorial a fost restaurat și repus recent în circuitul turistic. Vreme de aproximativ trei decenii, la reședința familiei lui George Pop și-au dat întâlnire mari personalități politice ale vremii, printre care: Vasile Lucaciu, Vasile Goldiș, Ion Rațiu, Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Iosif Vulcan, Vasile Braniște, Iuliu Maniu, Teodor Mihali și alții. În cadrul muzeului memorial, vizitatorii pot să descopere expoziția documentar-istorică „George Pop de Băsești și Marea Unire a Românilor”, care subliniază importanța ilustrului lider politic în lupta pentru unitate națională, dar și piese de mobilier și obiecte de epocă, care recreează ambianța vremurilor în care tribunul Marii Uniri își punea toată cunoașterea și priceperea în lupta pentru drepturile transilvănenilor. Dintre piesele valoroase expuse aici, unele s-au regăsit în patrimoniul Muzeului de Istorie și Arheologie din Maramureș. Colecția a fost întregită și prin efortul colectiv al altor muzee din Cluj, Sălaj și Satu Mare, demers în urma căruia patrimoniul instituției a fost îmbogățit cu numeroase materiale relevante, legate de numele acestei figuri proeminente a intelectualității transilvănene.

Astăzi ne plimbăm haihui, unde s-o pus harta-n cui Deși ne vin de-a valma gândurile când încercăm să cuprindem toate comorile turistice ale Sighetului, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei se detașează, în primul rând pentru că în acest loc încă răsună strigătul mut al suferinței îndurate de cei care au căzut pradă nedreptăților unui regim dictatorial. Fiecare celulă a fostei închisori a fost amenajată ca sală muzeu, descriind cronologic sau tematic teroarea regimului comunist. În una dintre curțile memorialului se poate vizita un Spațiu de Reculegere și Rugăciune, construit în amintirea celor aproape 8000 de deținuți care au sfârșit în închisorile, lagărele și locurile de deportare din România. Muzeul adăpostește mai multe opere de artă care înnobilează spațiul și amplifică experiența profund emoțională pe care vizitatorii acestui loc o resimt, cea mai de amploare lucrare fiind grupul statuar „Cortegiul Sacrificaților”. Tot din ansamblul acestui muzeu face parte și Cimitirul Săracilor, unde se spune că au fost îngropați 54 de deținuți. Acesta este împrejmuit de brazi care descriu forma României, iar în punctul în care se regăsește orașul Sighetu Marmației pe această hartă, a fost înălțat un altar-cenotaf, în spatele căruia tronează o cruce în stil bizantin.   Printre nestematele patrimoniului muzeal din municipiul Sighetu Marmației regăsim și secțiile Muzeului Maramureșului, o instituție sub a cărei vastă cupolă se regăsesc colecții dintre cele mai interesante. Niciun vizitator al Maramureșului nu poate să rateze ocazia de a vedea o veritabilă radiografiere a arhitecturii tradiționale locale, pusă în scenă de cele peste 40 de obiective de patrimoniu expuse în cadrul Muzeului Satului Maramureșean. Această experiență trebuie musai completată prin vizitarea Muzeului Etnografic al Maramureșului, ale cărui colecții completează imaginea tradițională a satului maramureșean. Cu adevărat impresionantă poate fi și incursiunea în bogăția naturală a Depresiunii Maramureșului, reliefată prin valoroasele exponate de botanică, vertebrate, ciuperci, minerale, roci şi fosile, regăsite în cadrul Secției de Științe Naturale. Vă propunem și o călătorie în timp, care merge tocmai până în neolitic și care este posibilă prin explorarea fondului muzeistic al Secției de Istorie-Arheologie. Următorul punct de popas este Secţia de Istoria Culturii – Memorialistică – Artă - Casa Muzeu Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, adăpostită chiar de clădirea în care a trăit și și-a elaborat opera marele istoric român. Bineînțeles că nu uităm de Muzeul Culturii și Civilizației Evreiești din Maramureș - Casa Memorială Elie Wiesel și vă invităm să treceți pragul locuinței în care renumitul romancier, dramaturg, eseist şi memorialist, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a trăit până la 15 ani. Despre cultura evreiască ne amintește și cimitirul evreiesc, cel mai mare dintre cele 52 existente în Maramureșul Istoric. Acesta adăpostește pietre funerare vechi de sute de ani, dar și renumitul Monument al Săpunului, ridicat în amintirea evreilor care au sfârșit în lagărele de exterminare naziste.   Știm că multe dintre obiectivele deja propuse pot să fie copleșitoare, pentru că numai un om sărac în simțiri ar putea să rămână indiferent la supliciile unor timpuri care nici măcar nu sunt foarte departe de noi, motiv pentru care vă oferim câteva sugestii de reculegere, în cele mai frumoase lăcașuri sfinte din Sighetu Marmației. Biserica ucraineană „Înălţarea Sfintei Cruci”, Mănăstirea Piariștilor, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Biserica Reformată și Noua Sinagogă Sefardă sunt câteva dintre locurile de închinăciune, dintre care unele vechi de secole, care promit să vă ia de pe umeri povara unei istorii nedrepte și să vă prezinte câte puțin din varietatea cultural-spirituală a zonei.   Un loc aparte printre atracțiile municipiului îl ocupă monumentele de arhitectură care, la cât sunt de numeroase, par că se află într-o competiție constantă pentru atenția turiștilor. Tribunalul Comitatens, Palatul Reduta, Palatul Cultural Astra, Palatul Szabó Aurel, casa cu cariatide, Sediul Lojei Francmasonice, Casa Darvay și clădirile liceelor Pedagogic, Dragoș Vodă, Leowey Klara și „Taraș Sevcenko” sunt câteva dintre bijuteriile arhitecturale care îmbină stiluri, viziuni și tot atâtea povești trecute prin clepsidra timpului.   Când negura amenințărilor actuale va înceta să se mai abată asupra noastră, veți putea gusta din plin și din viața culturală a Sighetului Marmației, care se laudă cu două festivaluri de poveste. Festivalul Antic și Medieval Aeternus Maramorosiensis reproduce o atmosferă ancestrală, redată printr-un program variat, care cuprinde spectacole pirotehnice, concerte, concursuri și expoziții. Cel de-al doilea eveniment cu tradiție aici este Festivalul de Datini şi Obiceiuri de Iarnă „Marmaţia", un prilej inedit de a vă familiariza cu felul în care maramureșenii se pregătesc, simt și trăiesc cele mai frumoase sărbători din an.   După toată această experiență, vrem să încheiem într-un registru vesel și vă invităm să vedeți cu ochii voștri cuiul în care se agață harta, un monument cu o înălțime de aproximativ doi metri, care redă plastic renumele municipiului Sighetu Marmației, cunoscut drept „locul în care se agață harta-n cui”. Dacă ne-ați rămas alături până aici, nu ne mai rămâne decât să vă spunem că nouă statutul de gazde ne șade cel mai bine, iar călătorului îi șade bine cu drumul. Cu alte cuvinte, bucuroși, vă așteptăm!

De departe unul dintre cele mai renumite obiective turistice ale județului Maramureș, Cimitirul Vesel din Săpânța reprezintă un loc unic în lume, care estompează granițele dintre lumi și aruncă un crâmpei de optimism asupra percepției morții, pe care o dezbracă de tragismul clasic. Devenit, odată cu creșterea notorietății, un veritabil muzeu în aer liber, cimitirul care a înlocuit griul apăsător al monumentelor funerare cu deja celebrul „albastru de Săpânța”, surprinde la fiecare pas. Specificitatea Cimitirului Vesel este dată de rodul muncii de-o viață a meșterului cioplitor Stan Ioan Pătraș, din ale cărui mâini înzestrate s-au născut adevărate opera de artă. După trecerea în neființă a maestrului făuritor de cruci, moștenirea sa a fost dusă mai departe de către succesorul său, Dumitru Tincu Pop. Aproximativ 800 de cruci, viu colorate și atent sculptate întregesc patrimoniul valoros al acestui obiectiv. Pe lângă culorile specifice și basoreliefurile inedite, crucile se mai remarcă prin epitafurile care descriu, uneori într-un registru hazliu, evenimente din viața defuncților.

Orice vizită în ținutul Maramureșului e musai să aibă ca punct de popas și mocănița care pufăie și șerpuiește agale pe Valea Vaserului. Calea ferată forestieră pe ecartament îngust din județul Maramureș este situată în nordul României, aproape de granița cu Ucraina și se întinde pe o distanță de 46,3 de km.   Mocăniţa de pe Valea Vaserului atrage anual mii de turiști curioși să experimenteze o călătorie așa cum se făcea acum aproape 100 de ani, când bătrâna locomotiva a fost construită, fiind recunoscută ca ultima cale ferată forestieră care funcționează cu abur. De altfel, pe lângă componenta turistică, Mocănița încă servește și astăzi scopului inițial, și anume, transportul lemnelor.   Traseul Mocăniței își are punctul de plecare în Gara CFF Vişeu de Sus, care funcționează din anul 1930. La kilometrul 21,6 al căii ferate forestiere, Mocănița poposește în stația Paltin, lăsând turiștilor timp suficient pentru un picnic sau o drumeție scurtă, înainte de întoarcerea spre punctul de pornire.

Turnul Ştefan, situat în imediata apropiere a Pieței Libertății, a servit drept turn clopotniță pentru fosta biserică cu hramul "Sfântul Rege Ștefan", care datează din anul 1347, dar care a fost inaugurată oficial abia în anul 1387. Construcția turnului din piatră masivă a fost dictată de Ioan de Hunedoara, ridicarea sa fiind ocazionată de victoria de Ia Ialomița împotriva otomanilor. În anul 1468, la mai bine de două decenii de la debutul lucrărilor, turnul a fost finalizat. De-a lungul timpului, turnul a trecut prin mai multe etape de restaurare și reconstrucție, ultima dintre acestea, care a și redat edificiului înfățișarea pe care o are astăzi, fiind finalizată în anul 2013. Ceasul cu lună întregește aerul medieval al monumentului care măsoară 50 de metri înălțime și a fost montat în anul 1628, acesta trecând la rândul său printr-un vast proces de recondiționare. Clopotul, deși a fost făurit într-o turnătorie din Arad în urmă cu aproximativ cinci secole, și-a găsit loc în turn abia în anul 1925. Un număr de 165 de scări înguste, dintre care unele din piatră și altele din lemn, fac accesul către foișorul din vârful turnului, care dezvăluie o priveliște greu de egalat asupra orașului Baia Mare.